Jurnal de bord

Jurnal de bord…ziua 3222

Iar m-au lăsat singură în această încăpere aproape goală. Spun aproape goală pentru că mai văd în jurul meu niscaiva cutii și o motocicletă. Cu ea nu prea pot vorbi pentru că e cam fițoasă și mereu obosită. De când ajunge seara lângă mine, îmi dă ignore și adoarme. Nu-mi dă nicio șansă să o cunosc, să mai vorbim și noi despre unde am mai călătorit peste zi, despre stăpânul nostru. Ahhh…ce mi-ar plăcea să-l bârfesc puțin cu cineva, să nu mă amuz doar singură despre cât de ciudat este în trafic sau despre cum vorbește cu mine uneori.

Ooo…se luminează de ziuă. Nici nu știu când a trecut noaptea. Acuși acuși iar vine stăpânul la noi. Sunt curioasă pe cine va lua azi.

Vine ….vine… Îl văd cum deschide ușa. Ooo…are bagaje, clar eu voi fi aleasa azi. Nooo, motocicleto, rămâi cu somnul tău și cu amintiri puține. Presimt că ziua de azi va fi foarte faină. Căluții mei abia așteaptă un galop lung dar interesant. Sunt odihniți și bine îngrijiți. Stăpânul are grijă să-i adape la timp, să le schimbe așternuturile și sa le asigure tot ce le trebuie.

Îi place mai mult de mine și sunt companioana lui de drumuri lungi, mai ales de când mi-a pus deasupra un fel de coș în care își așează bagajele. Dar pe mine nu mă deranjează, căluții mei nici nu simt, din contră, mă bucur pentru că pot să îl ajut să-și asigure tot confortul acolo unde merge. Rezist și la încărcături mai mari. Sunt populară printre suratele mele, nu degeaba mi se mai spune și „mașina poporului”: pentru că sunt acolo atunci când trebuie și sunt foarte rezistentă.

Se apropie de mine. Are privirea aceea de drum lung. Deja îl cunosc. Am văzut atâtea împreună încât parcă am devenit una amândoi. El mă simte când am nevoie de ceva, eu mă străduiesc să îl ajut cum pot, ca răsplată a grijii ce mi-o poartă.

Deja mi-a pus bagajele sus. Sunt potrivit de grele. Semn că nu pleacă foarte departe. Uneori are bagaje foarte grele și atunci știu că vom sta mai mult pe unde mergem. Îl aud cum o strigă pe Sanda, soția sa. Își iau la revedere înainte de a mă porni.

Urcă la volan. Deja îl simt mai aproape, îi simt nerăbdarea și entuziasmul. Mereu e așa când plecăm. Mă place foarte mult, între noi e o pasiune dincolo de cuvinte. El nu știe ca eu îl pot auzi. E cel mai sincer când e cu mine. Se revoltă, înjură, glumește, e ironic, e declarativ dar îi trece repede.

Am pornit. Îmi place să mă las condusă de el. Are un stil fain. Nu mă bruschează, mă turează cât trebuie, nu mă bagă pe drumuri nașpa, nu îmi izbește ușile și nici nu mă expune inutil. Aaa…uitasem: are gusturi superbe în materie de muzică. Parcă și eu merg mai lin și drumurile nu mi se par lungi pe ritmurile pe care le pune.

Pornim la drum. Torc fericită sub atingerea sa. Nici bagajele de sus nu mi se mai par grele. Vântul îmi mângâie curbele și mă ajută să înaintez. El e fericit. A pus muzica aceea faină. Suntem doar noi doi și un drum întins, pe care îl străbatem în siguranță.

Dar ce-mi văd farurile?!! După o curbă, o altă mașină roșie stă cu roțile blocate în noroiul din dreapta. Alături de ea stăpâna, agitată, vorbește precipitat la telefon. Încerc să îi transmit stăpânului meu să oprim să o ajutăm cumva. Nu a trebuit să mă gândesc mult că, gentleman cum îl stiu, a și oprit în dreptul doamnei. Coboară din mașină și se duce să vorbească cu ea. Îl aud cum se oferă să o ajute. Nici nu mă îndoiam de asta. Simt cum o agață. Nu din vorbe ci cu ajutorul meu. Grijuliu și atent, m-a dotat cu tot ce trebuie în materie de accesorii. Mi-a pus un cârlig de remorcare Volkswagen, fancy, auriu, cu care am ajutat pe mulți de-a lungul timpului.

Se urcă înapoi la volan și pornește motorul. Piciorușele mele se poticnesc puțin, alunecă de la atâta presiune dar reușesc să înaintez. Simt greutatea pe spate iar privirea disperată a doamnei mă motivează să înaintez. Mă simt puțin turată și încep să mă tem că o să mi se ardă vreun filament ceva, dar nu vreau să mă gândesc prea mult la asta. Îmi propun să rezist. E pentru o cauză nobilă. Încă simt presiune pe toate roțile, dar mai mult pe cele din față. Ele duc greul, mereu. Înca puțin! Trage, îmi zic, privind și implicarea stăpânului!! Inaintând, simt cum presiunea începe să se diminueze, îmi revin la starea inițială și pot observa acum splendoarea roșie repusă pe asfalt, în toată frumusețea curbelor sale aerodinamice. Chiar a meritat efortul această minunăție. Plecăm la drum din nou, mulțumiți de ispravă. Îl aud pe stăpând vorbind la telefon și povestind încântat despre fapta sa bună. Așa a fost mereu. Țin minte că, o dată, m-a dus la un cabinet medical cum îmi place să îl consider, și mi-a montat un scut motor Volkswagen , în ideea că să fie acolo, să ne ajute.

Nu m-am opus pentru că am înțeles că îmi vrea binele. Nici nu am simțit mare lucru. Două înțepături și gata. Un nene priceput m-a făcut să mă simt și mai protejată. Inițial am zis că nu era cazul dar, după ce am prins niște ierni cu fleoșcăială multă, m-am bucurat că nu am simțit umezeala până în garniturile de chiuloasă.

Ajungem la destinație. Stăpânul mă așează lângă alte exemplare la fel de cochete și dotate. Mă bucur pentru că în noaptea asta voi avea cu cine vorbi. Dar parcă totuși îmi lipsește deja motocicleta mea cea morocănoasă. Și cămăruța cu care o împărțeam…și glasurile celor din casă. Pe drum l-am auzit pe stăpân că vom sta 3 zile. Nu e mult. Vor trece repede.

Hey…pisi, wanna chat? aud o voce…albastră din dreapta. Presimt că va urma o noapte și mai interesantă, în care voi afla și despre alți stăpâni și peripețiile lor…

Sursa foto: site-ul AutoGedal.

Articol scris pentru Competiția SpringSuper Blog 2020!!

%d blogeri au apreciat:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close